Rețete noi

Pizza traditionala

Pizza traditionala

Intr-un castronel, freci drojdia cu zaharul, 1-2 linguri de faina si putina apa calduta. Lasi maiaua sa creasca la cald.

Cerni aproximativ 400g faina intr-un castron, iar in mijloc pui maiaua, oul, uleiul, 150ml apa si sarea. Framanti bine un aluat potrivit de moale. Lasi aluatul sa se odihneasca timp de cateva minute.

Intinzi aluatul pana obtii un dreptunghi cu dimensiunile tavii de aragaz. Intepi aluatul din loc in loc, cu o furculita si il ungi cu sos de rosii.

Asezi salamul, sunca presata, carnatii, ciupercile, maslinele, iar la final presari cascavalul. La final se condimenteaza dupa gust.

Se coace pizza timp de 20-25 de minute, la foc potrivit.


Dupa cum zicea, in mod traditional in Ardeal, haiosul se umple cu magiun de prune, sau silvoita, cum ii se mai zice in alte parti. Cele 3 umpluturi traditionale pentru haios, sunt:

Optional, haiosul se poate face si cu un amestec de magiun de prune cu nuca macinata, branza dulce sau cu nuca amestecata cu albus de ou batut.

2. Magiun cu nuca macinata

Pentru a face aceasta umplutura, la 1/2 kg de nuca adaugati 2-4 linguri zahar si 2 albusuri de ou batute spuma. Nimic mai mult.

3. Branza dulce cu ou

Este identica cu umplutura traditionala de clatite, daca ati mancat din acelea cu branza dulce. La 1/2 kg branza dulce de vaci se adauga un ou, 1 plic de zahar vanilat si 2-3 linguri de zahar, dupa gust. In aceasta reteta de haios, care ii apartine mamei, veti vedea cum se fac toate cele trei umpluturi.


  • 450 g ricotta (sau branza dulce de vaci )
  • 90 g zahar
  • 2 oua
  • un praf de sare
  • 1 lingurita extract de vanilie /esenta sau zahar vanilat
  • 1/2 lingurita bicarbonat de sodiu
  • 1 lingura de otet
  • 300-330 g faina

Dacă vă regăsiți în gustul rețetelor de pe acest blog, vă aștept zilnic și pe pagina de facebook. Veți găsi acolo multe rețete postate, idei noi și discuții cu cei interesați.

*De asemenea, vă puteți înscrie și în grupul Retete fel de fel. Acolo veți putea încărca fotografiile voastre cu preparate încercate de pe acest blog. Vom putea discuta despre meniuri, rețete de mâncăruri și multe altele. Însă, rog insistent a se respecta regulamentul grupului!

De asemenea, ne puteți urmări și pe Instagram și pe Pinterest, cu același nume ”Rețete fel de fel”.


Chateaubriand

Povestea spune că, în zilele lui Napoleon, bucătarul Montmireil a creat un fel de mâncare specială pentru autorul și omul de stat, François-René de Chateaubriand. A luat o bucată de carne de vită din lăptucă, tocmai în jos de mignonul de fileu , a acoperit-o cu unt, a condus-o cu piper negru și a făcut-o la gratar. Această tăietură, acum sinonimă cu rețeta, este o friptură groasă (aproximativ 1 1/4 până la 1 1/2 inci grosime), suficient de mare pentru a servi cel puțin două persoane.

Chateaubriand și arta inversării

În mod tradițional, Chateaubriand este servit rar, de fapt foarte rar. În zilele noastre nu este atât de comun să servi o bucată de carne de vită atât de rară, așa că Chateaubriand este farfuria perfectă pentru o metodă de gătit cunoscută sub numele de revers. Reversibilitatea începe prin gratarea carnii la o temperatură scăzută, pentru ao încălzi prin mijloc și pentru a bloca cărnii din interior. Apoi, este mutat la o temperatură ridicată pentru a călca sau pentru a carameliza mai exterioară exteriorul. Această metodă permite ca carnea slabă și delicată să fie gătită până la dorința dorită fără a fi uscată.

Cum să gustați Chateaubriand

Începeți cu o frișcă mare de 1 până la 2 lire sterline, cu o grosime de cel puțin 1 1/4 inci. Se toarna ambele parti cu ulei si se condimenteaza usor cu sare si piper.

Dacă utilizați un grătar de gaz, întoarceți o parte la setarea cea mai înaltă posibilă, iar cealaltă la o temperatură scăzută. Pentru un grătar de cărbune, cărbune suficient de ușor pentru a acoperi jumătate din grătar, lăsând cealaltă parte goală.

Așezați lingura de vită pe partea inferioară a temperaturii și închideți capacul.

Pentru rar mediu, lăsați biscuița să gătească timp de 5 minute. Pentru mediu și de mai sus, lăsați-l timp de aproximativ 7 minute înainte de a deschide capacul și de a întoarce carnea, lăsându-l în zona de temperatură scăzută. După încă 5 până la 7 minute este timpul să-l așezați la căldură directă și ridicată.

În acest moment, bomboanele trebuie să fie rumenite pe ambele părți și prin marginile lor, cu semne de grill puțin sau deloc. Lăsați carnea la grătar la o temperatură ridicată, cu capacul închis timp de două până la trei minute, în funcție de căldura gratarului, apoi verificați. Acum ar trebui să existe urme de grill întunecate și o culoare maro-brun și închis la partea gătită. Dacă nu, continuați grătarul până când acestea sunt evidente. După ce ați apărut acest aspect, întoarceți carnea și continuați din cealaltă parte.

Odată terminat pe grătar, mutați carnea pe o placă de tăiere , acoperiți și lăsați să se odihnească timp de 5 până la 10 minute.

Slujind Chateaubriand

Vedeți reteta pentru Chateaubriand tradițional . Pentru a face topping, se topește 2 linguri de unt cu 2 linguri de ulei de măsline într-o tigaie grea și fierbinte. Adăugați un ceapă mare, fin tăiată, cu 1/2 ceașcă de vin alb, 1/2 ceașcă demi-glace și 1 lingură de tarhon proaspăt (2 lingurițe uscate). Se amestecă împreună și se încălzește până se îngroașă într-o sosetă ușoară .

Când carnea sa odihnit, tăiați în fâșii subțiri împotriva cerealelor și serviți cu sosul. Acest fel de mâncare este un fel de mâncare tradițională, care este cartofi de cartofi. Aceste cartofi mici sunt prăjite într-o tigaie grea, acoperită cu unt. Nu este o reteta pentru dieter, dar merita in plus calorii.

Desigur, friptura de vită este una dintre cele mai scumpe bucăți, dar dacă vrei să faci o masă pe care să o impresionezi, este bine să alegi. Amintiți-vă că Chateaubriand este o rețetă și nu o bucată de carne. Această rețetă a fost adaptată de un număr mare de bucătari pentru a folosi aproape orice, de la pește la anghinare.


Cuprins

În ceea ce privește interesul pentru relația dintre hrană și identitate, acesta a prins contur în lumea academică în cursul anilor ’70-’80 când, în sfârșit, studiile privind rolul alimentației în istorie și în dezvoltarea umanității au primit ,,drept de cetate”. Temele legate de tot ceea ce ținea de hrană, alimentație sau gastronomie fuseseră în general considerate până atunci derizorii și lipsite de valoare. Necesitatea dezvoltării conceptului de identitate culinară regională sau teritorială a apărut nu numai din cauza fricii de pierdere a reperelor identitare. Discuțiile despre ce anume este caracteristic identității culinare a unei bucătarii regionale, a unui grup etnic sau a unei națiuni sfârșesc adesea în polemici aprinse, pentru că, de obicei, o mâncare considerate specifică este revendicată și de alții sau folosește ingrediente sau procedee împrumutate. [1] Istoria alimentației ne arată modul în care evoluția tehnicilor de obținere și producere a hranei a influențat întreg parcursul civilizației. Formele de structurare socială a indivizilor au luat naștere pornind de la necesitățile lor de organizare în vederea obținerii hranei politica și războiul au apărut în procesul de căutare, gestionare și repartizare a resurselor alimentare. Pe parcursul istoriei sale, omenirea a cunoscut doar câteva modalități esențiale de obținere a hranei. Prima etapă a fost reprezentată de vânătoare și de cules, și este caracteristică paleoliticului. A doua etapă s-a dezvoltat în neolitic și a presupus în principal agricultura, cultivarea plantelor și creșterea animalelor. În principiu ea mai durează și astăzi, dar o dată cu apariția industriei, în ultimele două sute de ani, agricultura tradițională a fost înlocuită tot mai mult cu industriile și tehnologiile alimentare moderne, care furnizează la ora actuală cea mai mare parte a hranei, pe plan mondial. De multe ori, oamenii de astăzi, tot mai grăbiți și mai ocupați, nu mai participă nici măcar la prepararea mâncării, pentru că se hrănesc tot mai mult pe stradă (streetfood), în localuri fast-food sau, în cel mai bun caz, în alte tipuri de localuri, restaurante ori cantine. Din asemenea motive, la ora actuală producerea hranei nu mai este o condiție a supraviețuirii, așa cum a fost în aproape toată istoria omenirii de până acum. Mai există, desigur, și excepții, oameni care își produc încă singuri hrana. Ei locuiesc, în general, în zone subdezvoltate ale lumii, dar și în multe sate din România, unde mai există ferme de subzistență. [2] În cadrul trăsăturilor care definesc identitatea etnică, pe lângă limbă, cultura, religie, credințe, o atenție sporită se acordă în ultima vreme gastronomiei specifice. Într-adevăr, hrana a fost dintotdeauna un reper identitar semnificativ atât la nivel individual, cât și la nivel de clasă, de grup sau la nivel național. În cadrul abordărilor sociologice, etnogeografice, istorice și antropologice, focalizarea cade asupra identității culinare înțelese mai ales ca un ansamblu de alegeri, de preferințe, de obiceiuri de consum transmise în cadrul unei societăți, ca o experiență culturală definitorie pentru valorile și tradițiile unui popor, un produs al istoriei modificat în funcție de circumstanțele spațio-temporale parcurse. Actul de a se hrăni, pe lângă faptul că este indispensabil tuturor ființelor, fiind generator de energie vitală, în cazul oamenilor reflectă întotdeauna valori identitare. Acestea se pot referi la identitatea economică (care variază de la sărăcia extremă a celor care mănâncă scoarță de copac sau rădăcini la opulența felurilor de mâncare poleite cu foiță de aur), identitatea socială (marcând apartenența la o anumită clasă, stabilirea poziției pe o anumită treaptă a scării sociale), identitatea etnică (manifestată mai ales în momentul dislocării și relocării unui grup etnic în cadrul altuia), identitatea culturală (făcând referire la un întreg ansamblu de valori culturale și de civilizație – surprins de exemplu la japonezi într-o simplă ceșcuță de ceai), identitate religioasă (fiecare religie impunând un set de tabuuri, restricții și reguli alimentare definitorii), identitatea ideologică (cei care adoptă o dietă organică, vegetariană, lacto-vegetariană sau raw vegan, fast food sau slow food își însușesc adesea și un stil de viață și de gândire specific) sau la identitatea spirituală (în cazul afinității cu un animal totem). [3]

Dat fiind faptul că ocupațiile de bază ale locuitorilor României au fost, încă din cele mai vechi timpuri, agricultura, creșterea animalelor și vânătoarea. Relieful României fiind bogat reprezentat atât de zone de luncă, câmpie, de zone deluroase și intracolinare precum și de numeroase înălțimi montane, dezvoltarea culturilor agricole și pomicultura au oferit posibilitatea dezvoltării unei bogate tradiții culinare, bazate pe prelucrarea cerealelor, legumelor și fructelor. Bogăția fânețelor răspândite pe coamele dealurilor și poalele munților a oferit posibilități mari de creștere a animalelor. Astfel bucătăria românească se bucură de o gamă variată de produse de carne, lapte, lactate, produse din lapte, specifice prin gustul, aromele folosite precum și prin tehnicile de elaborare. Bogăția vânatului răspândit în pădurile românești a adus după sine știința preparării vânatului în diverse mâncăruri și preparate.

Prin intersectarea culturilor, bucătăria românească a fost influențată de bucătăria balcanică, germană, sârbească, italiană, turcă, și maghiară, dar nu numai, știut fiind faptul că diversitatea gusturilor și rafinamentul preparatelor din toate țările lumii sunt apreciate de marii cunoscători ai tradițiilor popoarelor.

Prin formarea sa daco-romană, cultura gastronomică a poporului român a moștenit numeroase obiceiuri culinare: de la romani vine plăcinta, cuvânt care a păstrat sensul inițial al termenului latin placenta, turcii au adus ciorba de perișoare, grecii musaca, de la bulgari există o largă varietate de mâncăruri cu legume, cum ar fi zacusca, iar șnițelul vine de la austrieci.

Unul dintre feluri de mâncare tipic românești este mămăliga. Aceasta este o fiertură de făină de porumb, cu sare și uneori poate avea adaosuri de zer, unt, brânză, în funcție de preparatul final obținut. Ea era folosită foarte des în alimentația țăranilor agricultori și a crescătorilor de animale și înlocuia pâinea, care în perioada istorică pre-industrială era obținută în gospodărie prin prelucrarea manuală. Foarte des în bucătăria românească se folosește carnea de porc, dar se consumă și carnea de vită, pui, oaie sau miel, precum și carne de vânat.

Praznicele rânduite de Biserică au adus un aport deosebit în cultura gastronomică românească, aducând o gamă foarte bogată de bucate de sărbătoare. Specifice praznicelor sunt mâncăruri precum cârnații, caltaboșii, piftia, cozonacul, sarmalele. Mesele principale sunt micul dejun, prânzul și cina.

Micul dejun poate fi alcătuit din produse lactate: lapte, brânză, iaurturi, brânzeturi proaspete sau fermentate, cereale sau pâine produse din carne: salam, șuncă, slănină ouă preparate fierte, omletă, ochiuri sau în diverse combinații cu legume și carne, fructe proaspete sau preparate sub formă de gemuri sau dulcețuri. Pentru persoanele care lucrează până târziu după ora 17:00, micul dejun este necesar să fie mai consistent, renunțându-se deseori la masa de prânz care se poate înlocui cu o gustare. Acțiunea benefică a legumelor și fructelor se explică prin marea diversitate de substanțe sintetizate, cu efecte în majoritatea afecțiunilor nutriționale. Legumele sunt un cocktail de mii de substanțe, multe dintre ele fiind foarte active, de exemplu, ele conțin glucosilonați (prezenți în varză, creson etc.) având efect protector contra anumitor cancere digestive. Usturoiul are o puternică acțiune terapeutică deoarece stimulează funcția imunitară, reduce colesterolemia, este antidepresiv, stimulează memoria este antiinflamator. [4]

Prânzul obișnuit este alcătuit din trei feluri de mâncare: ciorbă sau supă, din carne și legume, sau numai din legume mai ales pentru zilele de post, sau salate de legume, carne felul doi mâncare alcătuit din legume, sau legume și carne în diferite moduri de preparare, sote-uri, mâncăruri, fripturi, etc. felul trei, desertul, alcătuit din prăjituri, plăcinte, fructe, tarte sau preparate din aluaturi și fructe. Pentru zilele de sărbătoare, duminica sau praznicele creștine, se adaugă la masa de prânz aperitive cum ar fi salate de legume sau carne însoțite de diverse sosuri, mezeluri, pateuri de carne, brânzeturi sau preparate cu brânză, plăcinte, merdenele, pateuri, și se adaugă un desert mai bogat, cum ar fi cozonaci, prăjituri, torturi, brânzeturi cu fructe. Pentru copii în perioada de creștere (2-8 ani), adolescenți (15-18 ani) și persoanele în vârstă (66 plus) conținutul meselor de peste zi se suplimentează cu o gustare la ora 10 dimineața, constând dintr-un pahar cu lapte, un iaurt mic, un pahar de suc din fructe, un fruct sau o felie de pâine cu carne sau brânză, și se adaugă încă o gustare la ora 17:00 alcătuită dintr-un ceai sau un pahar cu lapte, 1-2 felii de pâine cu unt, gem, cu preparate ușoare din aluaturi, lapte, carne sau fructe. Pentru creștinii care respectă posturile rânduite de religie, o atenție deosebită trebuie acordată aportului zilnic de calorii și vitamine, raportat la munca prestată și atenție deosebită pentru a înainta în răbdare și înfrânare, însoțiți de sfaturile medicului. Bucătăria românească oferă o gamă bogată și variată de mâncăruri și produse de post.

Cina are aceeași compunere ca și prânzul, însă se exclud în general alimentele a căror digestie presupune un efort îndelungat pentru stomac, cum ar fi cele preparate cu maioneză, ouă sau icre.

Nu există eveniment important în viața umană care să nu fie celebrat printr-o masă festivă: botezul, logodna, nunta, înmormântarea, aniversările sau onomasticile, sărbătorile religioase. Înmormântarea este, de asemenea, un prilej de reuniune socială, mâncarea fiind un element indispensabil în aceste ceremonii (consumată la praznicul ritualic pregătit de cei apropiați în amintirea celui mort sau oferită periodic sub formă de pomeni). Prezența întregii comunități este necesară pentru a se asigura agregarea decedatului în lumea cealalta, dar și pentru a restabili echilibrul pricinuit de ruptura ontologică. Unicitatea și specificitatea unui produs constau însă în modul în care ingredientele și tehnicile de procesare, chiar dacă aceleași pentru mai multe feluri, sunt recombinate, transfigurate, trecute prin filtrul sensibilității și culturii proprii, pentru a crea altceva, acel ceva care rezonează mai bine cu cadrul identitar în care a luat naștere, Virginia Petrică dă exemplul cazul micuțelor și minuțioaselor sărmăluțe moldovenești, față de cele ardelenești, de dimensiuni pantagruelice . [5] Potrivit lui Mihai Lupescu locul unde sătenii își gătesc, fac, pregătesc, gată ori își bucătăresc demâncarea, iarna e casa în care șăd și dorm, iar vara în diferite locuri pe-afară ,ei n-au un loc anumit, o camera, pentru bucătărie, ci își schimbă locul dupa anotimp. În casă, mâncarea se face numai pe vreme rece, toamna, primavara și iarna. Mai toți sătenii, în odaia unde șăd, au un cuptor cu vatra și horn. Bucatele nu se gătesc mai niciodată de bărbați ,ci numai de femei, asta-i treaba lor. Și când un bărbat s-ar pricepe la făcut bucate, femeile îl râd, zicându-i că era să-l facă mă-sa fată.Țăranul român nu-i mâncăcios, ca al altor neamuri el nu ține la mâncare, mulțămindu-se cu ce poate avea și nu râvnește la bucățica altuia. Când îi flămând, mânâncă ce i se dă, căci foamea-i bucătarul cel mai bun. [6]

Mâncăruri românești de praznic Modificare

Băuturi Modificare

Bogăția dealurilor și colinelor românești aduce după sine recolte bogate de struguri și fructe precum: merele, prunele, cireșele, caisele, piersicile, corcodușele, vișinele. În România există numeroase instituții specializate în obținerea vinurilor naturale și a băuturilor din fructe. Acestea însoțesc adeseori bogăția meselor, mai ales în zilele de sărbătoare. Una dintre cele mai importante băutură este vinul, România având o bogată tradiție în prepararea lui. România este al nouălea mare producător mondial de vinuri, iar recent piața de export a început să crească. Se produc o mare gamă de soiuri locale (Fetească, Grasă, Tamâioasă), dar și universale (Riesling, Merlot, Sauvignon blanc, Cabernet Sauvignon, Chardonnay, Muscat Ottonel). Berea este și ea consumată cu plăcere de către români, însoțind adeseori alimente din bucătăria tradițională germană sau românească. O altă băutură preferată de români este țuica (rachiul de prune, pălinca, obținute prin distilare), România fiind al doilea mare producător mondial de prune.

Vinul este simbol al belșugului, de aceea el este mult folosit în actele rituale din cadrul nunții, în credința că, prin însusirile lui, ar putea influența viitorul noii căsnicii, durabilitatea ei în timp, plosca cu vin devenită simbol al nunții este prezentă în momentele mai importante ale ceremoniei. Riturile de înmormântare și cele legate, în genere, de cultul morților, păstrează, de asemenea, vechile credințe în valențele rituale ale vinului: trupul mortului, coliva ca și mormântul sunt stropite cu vin. [7]


Cea mai usoara reteta de pizza care nu ingrasa

Daca vrei sa slabesti, probabil te-ai informat suficient in legatura cu alimentele pe care ai voie sa le consumi. In realitate, lista alimentelor pe care le poti manca pe parcursul dietei este extrem de lunga, restrictiile limitandu-se doar la modul de pregatire a acestora si la cantitatea care poate fi consumata. Unul dintre alimentele la care poftim in perioadele in care suntem la dieta este pizza. Vestea buna este ca putem apela la pizza care nu ingrasa, un preparat usor de digerat si de pregatit si delicios.

Sa descoperim impreuna care este reteta de pizza care nu ingrasa, pentru a o putea integra in alimentatia noastra atunci cand suntem la dieta.


Top 10 rețete culinare din Belgia

Bucătăria belgiană oferă un tur al gusturilor pentru papilele gustative. Aflați din acest articol cele mai bune 10 rețete culinare din Belgia pe care le puteți chiar încerca.

Mâncarea joacă un rol important în cultura belgiană. Toată lumea știe despre faimoasele vafe belgiene, dar ceea ce poate nu știți este că Belgia are una dintre cele mai înalte densități ale restaurantelor cu stele Michelin din Europa, chiar dacă multe din alimentele preferate de belgieni sunt mâncărurile comode ce se scot pur și simplu din vid și se aruncă în ulei încins sau gustările calde ale vânzătorilor ambulanți.

După cum prea bine știm, Belgia este o țară împărțită lingvistic. Însă Belgia mai este împărțită și în funcție de preferințele culinare. Bucătăria flamandă are o puternică influență olandeză, în timp ce bucătăria din Wallonia este foarte asemănătoare cu cea franceză, bogată în sosuri. Cele mai multe feluri de mâncare se bazează pe carne sau pește, iar deserturile de top din Belgia sunt adesea produse de patiserie sau bomboane – iar totul este de obicei spălat cu vin sau bere în orice regiune a Belgiei.

În acest articol vom enumera cele mai importante 10 rețete din Belgia pe care trebuie să le încercați, precum și un link către un site care să vă explice mai în detaliu rețeta, astfel încât să puteți încorpora o notă de alimente belgiene în meniul dvs. săptămânal – unele dintre cele mai bune mâncăruri belgiene sunt mai ușor de făcut decât credeți.

Rețete de top din Belgia pe care trebuie să le încercați.

Carbonadeflamandeor stooflees

/>Această friptura cu gust dulce-acrișor (stoofvlees sau stoverij) are foarte multe variații, unele familii dându-și propriile rețete din generație în generație. Cele mai multe dintre acestea includ carne de vită, bere neagră, pâine, ceapă, sare, piper, plante aromatice (cum ar fi bobul și cimbrul) și alte mirodenii. Alte ingrediente sunt morcovii, ciupercile, vinul roșu – și chiar ciocolata neagră! O marinare lungă și o gătire lentă sunt esențiale pentru aromă și pentru obținerea unei cărni fragede. Este de obicei servită cu celebrii cartofi prăjiți belgieni, cartofi fierți, fidea, salată de legume verzi – și, bineînțeles, și mai multă bere.

Rețeta aceasta, având foarte multe variațiuni, este bine să o căutați pe google pentru a alege de acolo una care să se preteze pe gusturile familiei dumneavoastră. Aveți aici unul din multele link-uri pe care le-am găsit pentru această rețetă: Carbonnade Flamande

Sole meunière

Rețeta de pește clasică a Belgiei este Sole meunière, ultima parte a numelui s-ar traduce ca fiind “în felul soției morarului”, adică înmuiată în făină condimentată și apoi prăjită într-o cantitate mică de unt. Sucul de lămâie și pătrunjelul tocat sunt adăugate pentru a face un sos bogat de unt maroniu. Peștele este servit cu cartofi: prăjiți, fierți sau piure.

Rețeta aceasta este una foarte simplă și ușor de preparat. Mai multe despre aceasta găsiți pe următorul link: Sole Meuniere

Gegratineerde witloof

S-ar putea să nu găsiți acest fel de mâncare în meniul unui restaurant marcat de Michelin, dar gegratineerde witloof, sau chicon au gratin în limba franceză, este o rețetă foarte populară servită în multe case belgiene. O specialitate flamandă, andivele (pe care belgienii o numesc wifloof, chicon sau “aur alb”) au o aromă distinctivă fiind folosită la aperitive/startere, supe, salate dar și feluri principale. Gegratineerde witloof este un fel de mâncare care combină această legumă cu brânzeturi regionale și șuncă, servite în mod tradițional cu cartofi piure dar nu numai.

Urmăriți aici prepararea acestei rețete în cadrul emisiunii VTM Koken.

Filet Americain

Imaginați-vă: comandați acest lucru într-un restaurant și vă așteptați ca o friptură sănătoasă să vă ajungă pe farfurie. Din păcate nu, nu asta o să se întâmple. Filet Americain este un fel de mâncare cu carne tocată ce se servește rece. La carnea de vită (care trebuie să fie foarte slabă) se adaugă diverse condimente, pentru a da aromă: ceapă, gălbenuș de ou, sos Worcestershire sau Tabasco, ketchup, muștar, pătrunjel, caper, sare, piper și ulei. Puteți să-l mâncați în două moduri: întinsă pe pâine (pe toast se numește toast kannibaal), sau ca o masă principală, alături de cartofi și murături.

Aici găsiți un link către o versiune în engleză a rețetei, dar bineînțeles ea poate să fie găsită și în franceză sau flamandă: Filet Americain. Pun acest site pentru că acolo găsiți multe alte rețete.

Moules frites

Aproximativ 30 de milioane de tone de midii se mănâncă în fiecare an în Belgia (adică 3 kg de persoană), într-un sezon care se desfășoară în perioada septembrie-februarie. Cea mai folosită metodă de a le gătii este în vin alb, alături de pătrunjel și unt. Unele rețete înlocuiesc vinul cu berea belgiană, sau înlocuiesc untul cu un ulei vegetal. Lăsați tacâmurile de o parte și mâncați cum mănâncă belgienii: folosiți o cochilie goală ca pe o pensetă pentru a scoate midiile. Bineînțeles, și acest fel de mâncare se poate acompania cu aceiași cartofi prăjiți belgieni (care nu au nici în clin nici în mânecă cu cartofii franțuzești…) și cu bere, blondă sau brună, după gust, dar neapărat de proveniență belgiană. Poate o să vă mirați dar în lista asta nu o să găsiți rețeta de cartofi prăjiți a la Belgique, dar cred că este înțeles de ce: aceștia se mănâncă cu orice, oriunde, oricum.

La această rețetă, atât de cunoscută și de simplă, îmi permit să vă pun un link către altceva. O să înțelegeți astfel cât de cunoscut este acest fel de mâncare: Moules Frites

Aceasta este o rețetă de mâncare pe cât de simplă pe atât de delicioasă. Stoemp este un fel de mâncare tipică regiunii Bruxelles, făcută din cartofi piure amestecați cu alte legume. Acestea includ în mod tradițional andive, kale, ceapă, morcovi, napi, varză de Bruxelles, spanac și verdeață. Uneori se adaugă smântână sau lapte. Se servește alături de foarte multe feluri de carne, chiar semi-preparate afumate și puțin grase. Jeroen Meus vă explică în emisiunea lui, Dagelijkse Kost, cum se prepară acest tip de mâncare.

Paling in’t groen

Această mâncare tradițională flamandă poate fi tradusă ca “anghilă în verde” și exact asta este: anghilă într-un sos foarte, foarte verde. Pescarii obișnuiau să prindă anghilele în râul Scheldt, între Dendermonde și Antwerp, și apoi o pregăteau cu orice ierburi proaspete pe care le găseau de-a lungul malurilor. Astăzi, sosul este făcut dintr-un amestec de plante, care poate include hasmațuchi (chervil), măcriș, pătrunjel, mentă, struguri, busuioc și cimbru. Plantele pe care alegeți să le folosiți trebuie adăugate chiar în ultimul moment pentru a-și păstra culoarea vibrantă. Tot Jeroen Meus vă spune cum anume să nu dați greș cu această rețetă.

Gentse waterzooi

Gentse Waterzooi este o supă. Waterzooi provine de la cuvântul flamand vechi zooien, ceea ce înseamnă „să fiarbă“ și gentse arată că supa provine din orașul Gent. Este preparată în mod tradițional cu pește, cum ar fi: crap, știucă, anghilă – dar în zilele noastre rețeta a fost adaptată cu carne de pui – precum și legume cum ar fi morcovi, praz, cartofi, și apoi îngroșate cu ouă, smântână și unt. De obicei, este servit cu pâine prăjită.

Belgische gehaktballen

Boulettes este un fel de mâncare foarte întâlnit atât în zona flamandă cât și cea valonă, având foarte multe variațiuni. În Flandra de obicei sunt servite în sos de roșii, sau Frikadellen style „cu cireșe“, caz în care chifteluțele sunt prăjite în unt și sunt servite cu un sos de cireșe. La sud de Bruxelles Boulets Liegeois sunt populare, servite cu un amestec bogat de carne de vită, condimente și sirop de Liege – un sirop de fructe, din mere și pere, similar cu marmelada, care dă un gust dulce distinct.

Pe acest site găsiți varianta cu sirop de Liege. Tot pe acest site găsiți foarte multe alte rețete pentru cei cu copii, dar și multe alte articole interesante pentru părinți.

Crevette grise

Această delicatețe de la Marea Nordului se găsește în mai toate restaurantele din Belgia. Creveții gri, care, în ciuda numelui și a aspectului lor au o aromă dulce și delicată, sunt pregătiți în mai multe moduri. Puteți găsi creveți în tomate – tomate crevette (roșii proaspete umplute cu o salată de creveți), crochete de creveți (garnaalkroket în flamandă) sau mâncate ca o gustare cu bere. Creveții au fost recoltați în mod tradițional de-a lungul coastei belgiene de către pescari călare, practică încă întâlnită în satul de coastă Oostduinkerke ce face parte din lista UNESCO a patrimoniului umanitar cultural intangibil.

Cam aceasta ar fi lista cu unele dintre cele mai celebre rețete din Belgia. Bineînțeles, mai sunt multe alte feluri de mâncare foarte gustoase iar dacă cunoașteți una nu ezitați să o scrieți în comentarii. Știm cu toții marea dilemă a soțiilor/mamelor noastre: „azi ce să mai gătesc?”. Poate așa le mai dăm o mână de ajutor.


Privacy Overview

Necessary cookies are absolutely essential for the website to function properly. This category only includes cookies that ensures basic functionalities and security features of the website. These cookies do not store any personal information.

Any cookies that may not be particularly necessary for the website to function and is used specifically to collect user personal data via analytics, ads, other embedded contents are termed as non-necessary cookies. It is mandatory to procure user consent prior to running these cookies on your website.


In America pizza usually falls into two categories: thick and cheesy Chicago style or thin and more traditional New York pizza. In Italy pizza also falls into two distinct categories: Italian pizza and the rest of the world. It might seem silly considering the basic ingredients, but one taste of a true Italian pizza and that’s it. You will never feel the same about this simple and delicious food again. Let’s learn a little bit more about the history of pizza, shall we?

Pizza in its most basic form as a seasoned flatbread has a long history in the Mediterranean. Several cultures including the Greeks and Phoenicians ate flatbread made from flour and water. The dough would be cooked by placing it on a hot stone and then seasoned with herbs. The Greeks called this early pizza plankuntos and it was basically used as an edible plate when eating stews or thick broth. It was not yet what we would call pizza today but it was very much like modern focaccia. These early pizzas were eaten from Rome to Egypt to Babylon and were praised by the ancient historians Herodotus and Cato the Elder.

The origin of pizza

So, about the origin of pizza… The word “pizza” is thought to have come from the Latin word pinsa, meaning flatbread (although there is much debate about the origin of the word).

A legend suggests that Roman soldiers gained a taste for Jewish Matzoth while stationed in Roman-occupied Palestine and developed a similar food after returning home. However, a recent archeological discovery has found a preserved Bronze Age pizza in the Veneto region. By the Middle Ages, these early pizzas started to take on a more modern look and taste.

The peasantry of the time used what few ingredients they could get their hands on to produce the modern pizza dough and topped it with olive oil and herbs. The introduction of the Indian Water Buffalo gave pizza another dimension with the production of mozzarella cheese. Even today, the use of fresh mozzarella di buffalo in Italian pizza cannot be substituted. While other cheeses have made their way onto pizza (usually in conjunction with fresh mozzarella), no Italian Pizzeria would ever use the dried shredded type used on so many American pizzas.

A pizza napoletana verace (elfQrin/wikimedia)

The introduction of tomatoes to Italian cuisine in the 18 th and early 19 th centuries finally gave us the true modern Italian pizza. Even though tomatoes reached Italy by the 1530’s it was widely thought that they were poisonous and were grown only for decoration. However, the innovative (and probably starving) peasants of Naples started using the supposedly deadly fruit in many of their foods, including their early pizzas.

Since that fateful day, the world of Italian cuisine would never be the same, however, it took some time for the rest of society to accept this crude peasant food. Once members of the local aristocracy tried pizza they couldn’t get enough of it, which by this time was being sold on the streets of Naples for every meal. As pizza popularity increased, street vendors gave way to actual shops where people could order a custom pizza with many different toppings. By 1830 the “Antica Pizzeria Port’Alba” of Naples had become the first true pizzeria and this venerable institution is still producing masterpieces.

More about the origin of pizza?

The popular pizza Margherita owes its name to Italy’s Queen Margherita who in 1889 visited the Pizzeria Brandi in Naples. The Pizzaiolo (pizza maker) on duty that day, Rafaele Esposito created a pizza for the Queen that contained the three colors of the new Italian flag. The red of tomato, white of the mozzarella, and fresh green basil, was a hit with the Queen and the rest of the world. Neapolitan style pizza had now spread throughout Italy and each region started designing its own versions based on the Italian culinary rule of fresh, local ingredients.

Pizza Verace Napoletana is characterized by a crust thicker than the rest of the pizza, known as cornicioni (Bauaro/flickr)

Neapolitan pizza is not only special for its relevance in the history of the dish, but also because, since 2010, it holds a STG qualification granted by the EU. STG means that Neapolitan pizza, or Pizza Verace Napoletana, as it is known (original Neapolitan pizza), is a specialità tradizionale garantita (guaranteed traditional specialty): its ingredients are controlled and regulated by law, just as its shape, the way the dough is prepared and cut, and where it can be consumed.

Yes, that’s right: to be so, a pizza verace napoletana must be consumed in the same premises where it has been baked, which means take-out pizzas lose their STG qualification. The STG qualification is a guarantee for the consumer that the product roots its origins in the culinary tradition of a certain area and, even more important, that it has been made following regulations apt to keep the Neopolitan pizza authentic.

Traditional Italian pizza

Continuing the history of pizza, we should have a look at the traditional Italian pizza too. Pizza Margherita may have set the standard, but there are numerous popular varieties of pizza made in Italy today.

Pizza from a Pizzeria is the recognized round shape, made to order, and always cooked in a wood-fired oven. Regional varieties are always worth trying such as pizza Marinara, a traditional Neapolitan pizza that has oregano, anchovies, and lots of garlic. Some other traditional Italian pizza is:

Pizza Capricciosa with a topping of mushrooms, prosciutto, artichoke hearts, olives, and ½ a boiled egg! Pizza Pugliese makes use of local capers and olives, while pizza Veronese has mushrooms and tender prosciutto Crudo. Pizzas from Sicily can have numerous toppings ranging from green olives, seafood, hard-boiled eggs, and peas.

Besides regional styles, there are several varieties that are popular throughout Italy. Quattro Formaggi uses a four-cheese combination of fresh mozzarella and three local kinds of cheese such as gorgonzola, ricotta, and Parmigiano Reggiano, or stronger cheeses such as fontina or taleggio, depending on the areas of Italy. Italian tuna packed in olive oil is also a popular topping along with other marine products like anchovies, shellfish, and shrimp.

Quattro Stagioni is another traditional Italian pizza similar to the Capricciosa. It represents the four seasons and makes a good sampler pizza with sections of artichokes, salami or Prosciutto Cotto, mushrooms, and tomatoes. In Liguria, you may find pizza topped with basil pesto and no tomato sauce. Of course, there are hundreds more to discover and all of them are delicious!

New Trends in Pizza and types of flatbread

Within the history of pizza, and the traditional Italian pizza, there are other types of pizza and types of flatbread that are very popular in Italy (and not just). Here are some highlight!

Pizza al taglio, also known as pizza rustica, is sold everywhere in Italy, usually by weight and often piled with marinated mushrooms, onions, or artichokes. This style of pizza is cooked on a sheet pan at street stalls and makes a good quick lunch.

Focaccia is typical of Liguria and is characterized by a base usually thicker than that of pizza, topped with olive oil and rosemary. More toppings can be added, olive, caramelized onions, and cheese being among the more common.

Sfincione is a thick Sicilian sheet pizza that uses tomato sauce, anchovies (usually anchovy paste) breadcrumbs, and caciocavallo (or another local variety) cheese.

Italian calzone (no surprise here!) is smaller than its American cousin and is often filled with either meats or fresh vegetables (a favorite is a spinach) and mozzarella. A newer trend that is gaining popularity is the emergence of sweet pizzas and traditional Italian pizzerias are trying to accommodate this trend by using unique ingredients. These dessert pizzas often have flavor combinations such as Nutella, honey, fruit jam, yogurt, even mustard, and liquor.

One thing to keep in mind when ordering pizza in an Italian pizzeria is that the product is personal size. Each person at a table should order their own individual pizza – one bite will explain why. In certain areas outside Italy, there are a few pizzaioli who keep to their homeland traditions as best as they can with the ingredients they have, but it really isn’t the same. In the end, there is no going back once you try a real Italian pizza, no delivery or frozen product will ever stimulate your taste buds the way a real Italian pizza does!

These would be our highlights of the history of pizza, the traditional Italian pizza and the different types of pizza you can find. We hope you’re ready to taste and love.

Note: since one reader posted that in Napoli pizza Margherita is made with Fior Di Latte (Cow Mozzarella) and not Buffala mozzarella I did some research and it looks like the reader is wrong. One of the most famous Neapolitan pizzeria (L’Antica Pizzeria da Michele) uses buffalo mozzarella and I suspect all do, I do not see how they could do otherwise since buffalo mozzarella comes from the Naples area and it has always been considered superior to Fior di Latte.


Reteta de paste de unt din Marea Britanie

Ingredientele de care aveți nevoie:

Pregătirea pastelor de unt din limba engleză:

Într-un castron mare amestecați făina cu zahărul de glazură. Tăiați untul înmuiat în mai multe bucăți. Apoi, în centrul amestecului de făină și zahăr faceți o gaură și puneți untul tăiat în bucăți. Frământați bine amestecul până când făina se va lipi bine.

Cu ajutorul unui știft de rulare, subțiriți aluatul de pește, lăsând aproximativ o jumătate de centimetru gros. Acum, cu o mucegai tăiați pastitas. Cu piesele rămași să reintroduceți din nou aluatul și să-i subțiriți din nou cu ajutorul rolei, repetând procesul până când terminați cu întregul aluat.

Bateți un ou și, cu ajutorul unei perii de bucătărie, răspândiți produsele de patiserie deasupra cu oul bătut.

Cu vârfurile unei furci trasați niște zgârieturi ușoare pe produse de patiserie și le așezați în cuptor la foc mare timp de câteva minute, până când observați că au rumenit puțin. Apoi scoateți-le din cuptor și le serviți la rece. Dacă doriți, puteți adăuga puțin zahăr pe partea de sus. subiecte Rețete cookie


Video: How to Make NEAPOLITAN PIZZA DOUGH like a World Best Pizza Chef (Octombrie 2021).